ADIO, ADIO, ADIO

Încercând ieri după-masă, evident într-o stare relativă de ”ultim ceas”, să-mi conturez scrisoarea de Adio, mă tot gândeam ce ar trebui să conțină? Ce v-ar plăcea să auziți? Care ar fi cele mai potrivite și mai reprezentative fraze și idei? Cum să nu o lungesc? Cum să nu o fac prea scurtă?….Iar în această stare oarecum confuză mi-am dat seama că, de fapt, mi-ar plăcea să vă spun cum m-am simțit cu voi……….ce a însemnat programul „Sf. Dimitrie” pentru mine……….ce au însemnat adicția și „jocul” pentru mine……….și cum vreau și îmi doresc să mă simt și port în continuare.

Metaforic vorbind, „fundul sacului” pentru mine a fost momentul in care simţeam că totul se prăbuşeşte şi că absolut nimic nu mai poate ține- susține- și întreține lumea pe care o aveam. Fundul sacului a fost marcat de momentul in care eram in punctul maxim al adicţiei mele, punctul in care „jucam” cel mai des, punctul in care NU mai aveam nici un alt interes decât față de joc………. Toate eforturile si scopurile mele aveau doar un singur sens și gând: de a obţine bani pentru a  „juca”. Mama-tata-sora-rude-prieteni-iubită-cunoștințe însemnau din ce in ce mai puțin pentru mine, ba chiar ÎI ASEMĂNAM cu factori ostili din viața mea. Punctul de intensitate maximă a fost marcat şi de faptul că familia mea a AFLAT de „adicţia mea” şi preocupările mele. Probabil, se bănuia ceva, insă nu se ştia cu exactitate, având de felul meu destul de mare grija in a muşamaliza şi a ascunde totul.

Foarte rapid am fost indrumat de sora mea către acest program, iar în disperarea şi situaţia IMPOSIBILĂ in care mă regăseam, am acceptat imediat să vin şi am spus „DA, merg şi încerc”. Cu această ocazie, vreau să-i mulţumesc surorii mele pentru luciditatea care a avut-o în a inţelege şi accepta foarte rapid că fratele ei are probleme, precum şi pentru elementul conciliant pe care l-a avut intre cele 2 fronturi: tată-fiu. În plus, îi mulțumesc și pentru dorinţa de a-și vedea fratele MAI BINE.

Tatăl meu, cu care am avut multe……….mult prea multe meciuri in viaţa mea……….vreau să-i spun două cuvinte „iartă-mă” și „mulțumesc”. Totodată, îi transmit şi prin această scrisoare  că am văzut-simţit şi invăţat că se poate trăi și cu mai puțin stres, cu mai puţine probleme, cu mai puţine confruntări şi meciuri. Chiar dacă problematicile vieţii sunt diverse, chiar dacă provocările sunt numeroase, avem întotdeauna de ales, avem întotdeauna opţiuni. Iar alegerile şi opţiunile pe care le facem influențează in mod categoric starea de suflet şi spirit. Nu am convingerea că „tata” a înţeles pe deplin tot ce s-a întâmplat cu mine. Nu am convingerea că este împăcat cu situația, dar am speranța că va putea să accepte CEEA CE A FOST și SĂ ÎMBRĂȚIȘEZE CEEA CE ESTE.  Mi-ar plăcea ca și TU, TATĂ, să poți să te desprinzi din propriul meci și din propria bătălie și mi-ar plăcea să te simt și văd un pic mai relaxat și fericit. Mi-ar face plăcere să pui și tu garda jos și să poți să vezi că frontul luptei și războiului – chiar și încoronat de o victorie – NU înseamnă totul. Sunt și alte moduri și feluri în care SĂ IZBĂVEŞTI, SĂ CÂȘTIGI.

Nu prea am cuvinte și inspirație în a găsi atribute în ceea ce privește cum mă simt acum, ieri – astăzi. Am speranța să simt la fel și mâine. Găsesc greu cuvintele și nu prea pot cuprinde cu vorba ceea ce mi s-a întâmplat aici. Aici, cu voi, cu colegii de grup. Aici, cu voi, consilierii acestui Program. Aici, cu tine, Dumnezeu. Dacă aș spune că simt ca am renăscut, AR fi perfect VALABIL. Dacă aș spune că am început o nouă viață într-un alt colț al planetei, AR fi perfect VALABIL. Dacă aș spune că cineva sau ceva a reușit să șteargă cu buretele mare parte din răul din mine, AR FI PERFECT VALABIL. Tot ceea ce știam despre mine și așa cum mă cunoșteam eu de mic copil nu prea mai are sens. Nu-mi mai regăsesc locul într-un meci şi disputa continuă. Nu mai vreau şi nu-mi doresc interminabile conflicte pe toată încrengătura socială cunoscută de mine. Nu mai vreau să manifest şi susţin comportamente adictive. Nu mai vreau să fiu în centrul pământului şi să fac doar după voia şi placul meu toate lucrurile. Nu mai vreau să fiu atât de ostil, de viclean şi oportunist şi schimbător. Vreau si îmi doresc să îndrept – pe cât se poate- situaţii şi lucruri faţă de care am greşit. Vreau să fiu mai destins şi relaxat. Vreau să mă bucur de fiecare zi. Vreau să fiu mai bun cu mine şi cu lumea din jur.

Mă mir de cât sunt de calm. Mă mir de cum gestionez probleme de serviciu. Mă mir de cum pot povesti în familie. Mă mir de liniştea și limpezimea pe care le simt. Toate aceste senzații și gânduri au început să apară și să fie simțite de mine după încă un moment (interesant, îl definesc eu acum) în care mi-am spus: „Măi, omule! Poate că în raport cu Atotputernicul și în raport cu Dumnezeu ai greșit. Poate că atitudinea ta față de el face parte tot din complexul și comportamentul defectuos pe care l-ai avut mare parte din viață (dacă nu toată). Nu chiar peste noapte și nici sub formă de „trăsnet”, însă ceva într-un mod absolut miraculos și ingenios de subtil – pe deoparte; ferm și de necontestat pe de altă parte, a produs o schimbare de polaritate în sufletul și mintea mea. Nu pot decât să mă bucur și să îmbrățișez această nouă lume și pe acest nou „prieten” care se pare că mă ajută și echilibrează, sfătuiește și dirijează. Mulțumesc și ție, Doamne!

Fără grup, fără consilieri, fără părintele Mircea, fără naș NU aș fi ajuns aici. Vreau cu această ocazie să mulțumesc tuturor celor prezenți, cu gândul și la cei neprezenți aici. Fără voi, fără discuțiile voastre, fără întâlnirile cu voi, fără experiențele voastre nu aș fi ajuns în această fază. Am apreciat enorm discuțiile, destăinuirile și poveștile la care am participat și care m-au ajutat enorm în a-mi găsi curajul de a deschide și confrunta cu propria-mi persoană. Îmi sunteți foarte dragi și o să vă duc lipsa. Oricum, parte din voi va rămâne pentru totdeauna parte din mine sub prisma amintirilor CU ȘI DESPRE VOI. Mulţumesc și vouă pentru că v-am avut aici.

Într-un mod care sper să nu pară STRANIU – nu intenționez să sfidez esența acestei scrisori, însă vreau să mulțumesc la propriu și „jocului”, și „comportamentului meu adictiv”. Mulţumirea mea faţă de acesta este in sensul extrem de sincer că dacă NU aş fi avut un asemenea comportament, nu mi s-ar fi întâmplat foarte multe lucruri enumerate și în scrisoarea prezentă și de care sunt extrem de mulțumit. Poate că mi-aș fi trăit mult mai SEC și mai fără SUBSTANȚĂ viața dacă nu aș fi fost un „jucător” care a ajuns în situaţia mea şi la acest Program. Aşadar cu un scris mărunt şi cu voce mai în şoaptă, îmi mulțumesc şi mie, „jucătorul”.

Nu ştiu dacă s-a observat că nu am pomenit nici măcar odată cuvântul „ADIO”. Nu pentru că am vorbit despre mine, despre voi, despre familie și Dumnezeu, ci pentru că titlul scrisorii este „ADIO”.  Și pentru că prefer ca „ADIO”-ul meu – pe cât se poate de ferm, de dur, de serios și de simplu, să „pună punctul de final al scrisorii”.

Așadar, ADIO „jucatului meu” și ADIO unei mari părți din comportamentul meu din trecut.

Vă mulțumesc! Cu drag, S., jucător